2 zile de training, 3 zile de racoare la munte
Caldura mare, monser! Asa se anunta weekendul trecut in Bucuresti. Cei care au ramas acasa pot confirma cele aproape 40 de grade din termometre. Dar cativa oameni din Paralela 45 au plecat vineri dimineata pe Transfagarasan la training.
Cand am primit invitatia Valentinei sa merg si eu cu ei pentru a putea scrie despre acest eveniment al echipei de manageri din agentie am fost foarte incantata, avand in vedere ca nu mai fusesem niciodata in zona. Nu lipsisem la scoala de la lectia aceasta de geografie, dar, sincer, nu prea mai stiam nimic. J Asa ca vineri de dimineata paraseam aglomeratia din Bucuresti si plecam spre o zona racoroasa, dar cu soare, cu scopul de a primi aproape toate informatiile despre motivatie, unul dintre factorii cheie care influenteaza performanta angajatilor. Pentru mine suna foarte pompos acest training, dar asteptam cu nerabdare sa vad despre ce este vorba.
Prima oprire a fost la Manastirea Curtea de Arges. Fiecare si-a dezmortit picioarele cum s-a priceput. Unii cu o scurta vizita in manastire, altii cu o sedinta foto, altii cu telefonul la ureche, cu nervii intinsi la maxim din cauza grevei de la Alitalia si a turistilor suparati din aeroport, altii cu laptopul in brate pe bancuta la umbra ca doar cu o zi in urma tocmai lansasem Blind Holiday. Iar telefoanele sunau, mailurile soseau, rezervarile trebuiau cumva confirmate. Dupa aproximativ o ora, am pornit la drum pentru destinatia finala, hotelul Piscul Negru. Si trebuia sa ne grabim, doar „oamenii aia ne asteapta cu masa si aveti si o mica surpriza, o drumetie de o ora pana la masa”. Nimeni nu a comentat foarte mult la doleanta lui Tony, si asta pentru ca nu ne era foame deocamdata, dar peste cateva ore oare cum va fi…
Nu sunt nici George Cosbuc nici Geo Bogza, asa ca nu am suficiente cuvinte sa descriu tot peisajul care mi-a inundat privirea cand am ajuns in zona serpentinelor, aproape de Lacul Vidraru. Un serpisor de masini se zarea acolo sus in zare, in dreapta se deschidea maiestuoasa o prapastie, iar in stanga brazii falnici ne umbreau calea, intrerupti arareori de cate o stanca golasa. O natura incremenita, rar deranjata de adierea placuta a vantului de vara sau de razele arzatoare ale soarelui. Dupa o urcare spectaculoasa, tunelul dinaintea lacului anunta ca la teatru parca piesa de rezistenta a zonei – Lacul Vidraru. Intinderea de apa nu se dezvalui dintr-o data calatorului. Un luciu al apei de un albastru ireal, in egala armonie cu verdele brazilor de pe creste. O barcuta isi astepta linistita pasagerii curiosi sa descopere natura. Nimic in jur nu vorbeste insa de milioanele de metri cubi de apa care, in 1965, scufundau o intreaga comunitate de oameni, dar si o zona impadurita cu drumuri forestiere si casute raslete din lemn. Tragica legenda a oamenilor de la Cumpana, care au refuzat sa isi abandoneze casele si au preferat sa moara in odaile lor sub puhoaiele de apa a ramas acolo in adancuri. Legendele locale vorbesc despre oameni care au pierit sub ape si cruci care, din cand in cand, ies la suprafata.
Legendele sunt purtate spre vazduh, iar zumzetul rotilor ne poarta mai departe pe „drumul dintre nori”. Dupa aproximativ o ora ajungem la locul camparii noastre, hotelul Piscul Negru. Dupa organizarea pe camere si caratul bagajelor, incolonati si cu o mica senzatie de soricel in stomac, pornim pe drumul forestier . Toata lumea se intreba cat va dura mica excursie. „Cam o ora, a fost raspunsul relaxat al lui Tony. Asta daca nu va este foame. Dar vi se va face, asa ca daca vreti sa mancati un bulz adevarat si o tochitura aburinda cu mamaliguta, mariti sprintenel pasul…”
O carare destul de abrubta, intrerupta din cand in cand de locuri racoroase si susur de rau. O fotografie, o gluma, o incurajare si apoi cateva minute de odihna si parca nu a durat atat de mult urcusul. „Soarecii de birou”, asa cum ne-a numit Ciprian au ajuns in cele din urma in poienita plina de culoare si liniste. Acolo sus totul era perfect. Flori, verdeata si ciripit de pasarele. Parca parasisem biroul de o luna. O carare micuta ne poarta pasii spre o culme de deal si dupa o mica urcare aveam sa ajungem la cabana de campare. O casuta din lemn cu prispa la intrare, un domn cu palarie de vanator de munte si Constantin, administratorul, ne primesc cu o cescuta de lut umpluta cu tuica de pruna. Iar in camera din stanga, in cuptorul de pamant pe pirostrii si la caldura focului de brad troneaza un tuci cu mamaliga ca la mama acasa. “Oameni buni, chiar nu va este foame?, a fost intrebarea cabanierului. Haideti la gratar sa va luati fiecare cate un bulz.” Nu credeam ca mai putem manca ceva dupa asa o urcare. Dar tuica se pare ca a facut minuni. Bulzul si tochitura cu carnati de casa afumati au fost perfecte. Iar placinta de casa a intregit masa. Drumul de intoarcere a fost mult mai relaxat. Corturile si rulotele cu turistii de weekend incepusera sa ia cu asalt poienitele.
Ajunsi la hotel, cativa au dorit sa se odihneasca, dar altii doreau sa vada cat mai multe inca din prima zi. Mai ales ca de a doua zi incepea cursul iar circulatia masinilor urma sa fie inchisa, deoarece urma sa aiba loc un concurs. Asa ca am pornit spre Lacul Balea. Oite catarate pe stanci, creste de munti invelite in nori pufosi, cascade zgomotoase, si o ploaie racoroasa de vara ne-au insotit pe unul dintre cele mai spectaculoase drumuri. Destul de racorica, dar avand in vedere ca eram la o altitudine de 2024metri nu avea cum sa fie altfel. Lacul Balea, unul dintre cele mai frumoase lacuri glaciare din tara, ne-a vrajit cu apa ca lacrima in care se oglindeau verdele crud si petecele razlete de zapada. Dupa o sedinta foto hotaram sa ne intoarcem la hotel deoarece frigul incepea deja sa puna stapanire pe zona. Lasand deoparte tarabele cu pietre semipretioase, pe cele cu dulciuri traditionale si diversele carnuri afumate, peisajul este fantastic.
Seara a venit mai racoroasa, dar a fost incalzita apoi de focul de tabara, de tuica fiarta si tepusele cu sunca perpelite in jar. Blanosul ciobanesc ne privea de la distanta, asteptand cu botul pe labe ursul care statea acolo in padure asteptand ca lumea sa se duca la culcare, pentru a primi si el ceva de mancare.
A doua zi am inceput-o in forta, mobilizati de Mihaela si Doru, cei doi traineri. Am aflat despre „problema lumanarii” lui Pink, am parcurs piramida nevoilor, tinzand spre implinirea personala. Am invatat cum sa fii mai aproape de oameni, facandu-te ascultat si respectat. Salveaza omul din echipa ta! Fii pregatit sa intervii, dar fara sa o faci in mod direct. Invata-l sa pescuiasca, dar ghideaza-l! Diversificare, mai multa putere, implicare in proiecte noi sunt doar cateva dintre elementele motivarii talentelor individuale. Nu impiedicati niciodata dezvoltarea personala! Toate informatiile primite au fost extreme de interesante, presarate din cand in cand de studii de caz sau jocuri de rol si glumite. Iar la final o cursa contra-cronometru pentru indeplinirea unei sarcini de echipa avea sa ne ajute sa dam jos cele cateva kilograme in plus acumulate la birou.
La finalul zilei am pornit iar spre Lacul Balea, pentru a admira inca o data frumusetea locurilor. Am facut si un filmulet care a facut deliciul colegilor de la birou, am cantat, ne-am relaxat, ne-am plimbat, ne-am pozat. Razele soarelui incepusera usor sa se retraga in munti si era timpul sa plecam daca nu vroiam sa ne prinda noaptea in acele locuri, nu de alta dar la hotel ne astepta Constantin cu masa de seara.
Ziua de duminca a debutat la o cafea pe terasa admirand peisajul, dar gandindu-ne la caldura mare care ne astepta acasa. Iar seara, cele 35 de grade pe care le arata termometrul masinii ne-au facut sa uitam de racoarea de la munte, dar am reusit sa ne cunoastem mai bine, iar invataturile primite la training se vor face simtite in actiunele noastre in cel mai scurt timp, dupa cum nota Bogdan intr-un mail.
Echipa care sustine/ Orice vara langa tine/ A fost in training sus la munte/ Si ramane tot in frunte!
